Non-sens.

Alcoolul rulează. Uneori. De multe ori. Când trebuie şi când nu trebuie. D’aia rulează.

0 … 1 … 0 … 1 … 1 … 1 … 0 … 1 … 0 … 0 …

Şirul curge la nesfârşit. Nu ştiu dacă trebuie să aibă vreo logică. Ce are logică, de fapt ?

1 + 1 = 2, 1 + 1 =0, sau 1 + 1 = 1 ?

Totul, şi nimic. Sau şi mai bine, Totul, şi Nimicul.

Cheers !

Arta.

Poate fiecare din noi îşi are, undeva foarte bine ascuns, un Pygmalion … are pe cineva care a reuşit să-i zgâlţâie lumea şi care a reuşit să enerveze. Cred că avem nevoie de cineva care să sculpteze fără milă în piatra sufletului nostru … cineva care să sfâşie pânza pe care noi ne pictăm visele.

Cineva faţă de care suntem datori să greşim cât mai perfect.

Memories.

… and on that card, there were those words:

“Let’s hang out in a galaxy, far far away”.

Now, all that is far, far away, is the memory itself.

Still … you are so beautiful, My Love …

Computer eyes.

Mi-am adus aminte ? Măcar uitasem ? Uite că nu mai ştiu … dar nu asta contează acum. Contează că mi-am amintit. Sau mi-am dat seama. Sau … nu pot explica fenomenul. Chiar nu pot – nu e ceva ce poate fi înlocuit cu x, y, 0 sau 1. Ascultând muzică cu 0 şi 1, s-a întâmplat. Întocmai ca acum 1 an … sau 2 ani … mai bine zis, ca acum 1 an, şi ca acum 2 ani …

A venit vara. Chiar dacă temperaturile arată asta de câteva zile, azi mi-am dat seama pentru a 2-a oară, anul ăsta, că a venit vara. Vara, cu nopţile ei atât de sufocante prin goliciunea lor, nopţile în care mă pierd …

Cum am putut să „uit” ? Dragostea nu îmbătrâneşte … şi nu se numără.

Am mai „redescoperit” ceva … dar nu o pot spune aici. Trebuie să ţi-o spun privindu-te în ochi, pentru că e singurul mod în care îmi spun şi mie, cu adevărat.

De-ra-hat.

Vroiam să scriu un blog depresiv, în care să vâr pe ici, pe colo, nişte chestii mai personale. Mă oprii la timp. Nu are sens. Pur şi simplu nu are sens. Pentru mine are, dar eu sunt subiectivă, şi nu am nici un drept să trântesc aici bucăţi din viaţa mea. Ce naiba ?! Singuri venim, singuri plecăm. Poveştile sunt făcute să rămână poveşti, visele sunt făcute să rămână vise. Şi cam atât.

bla - BLA - bla

M-am hotărât să reprofilez acest blog (nu că ar interesa pe cineva chestia asta). Las filosofelile pe seama caietului studenţesc ce-l ţin pe post de jurnal (că doar n-am un ditamai ceaslovul cu coperte de piele, în care să mârâi şi să cârcotesc).

Vreau să pun mai multă culoare aici. Poate mă va ajuta chestia asta să-mi definesc mai bine felul de a scrie.

Şi încă ceva: vreau să rulez.

Foarfecă şi mai ce ?!

Îmi tot bâzâie în minte de vreo trei sferturi de oră ideea de a „decupa o persoană” – nu într-un sens chirurgical, ci mai degrabă spiritual.

Dacă ai putea decupa un om, ce bucăţi ar rezulta pe jos ? Amintiri, măşti, vise, dorinţe, temeri, simţăminte ? Lista poate continua, probabil … dacă am fi doar o colecţie mai mult sau mai puţin armonioasă formată din lucrurile de mai sus, ne-am putea decupa şi lipi la loc, fără probleme, fără a pierde ceva. Totuşi, e unposibil. Un om nu e doar o grămadă de amintiri, vise, măşti, etc … e grămada aia, şi încă ceva. Mă întreb … ce ne leagă pe noi de noi ? Ce anume e acel ceva ? Care e ingredientul magic care face ca nişte bucăţi atât de pestriţe să aibă sens ? Care e piatra filosofală folosită în alchimia vieţii ?

A trecut puţin pofta de a rumega nonsensuri sub formă de pixeli, a sosit momentul de a … whatever, totul are la fel de multă relevanţă cât irelevanţă, contează doar câtă atenţie îi oferi tu. Sunt prea puţine lucruri cu adevărat bătute în cuie, doar că oamenilor le place să răstignească alte sute de lucruri, iar lucrul ăsta nu poate fi explicat, deoarece pur şi simplu stă în natura oamenilor să facă asta. Cine sunt eu, la 20 de ani, să zic asemenea chestii ? Un nimeni, cel mai probabil, şi momentan mă simt excelent în postura asta, în care stau câteva minute la calculator cu dorinţa de a scrie un blog, în care constat şi atât.

În perioada asta mi-a fost un pic scârbă de unele chestii şi de unii oameni, făcându-mă să mă întreb (din nou) ce mama dracului e aşa interesant la o viaţă fabricată, lipsită de originalitate şi total depersonalizată, doar pentru că este arhi-propovăduită pe toate gardurile, prin toate reclamele şi pe toate blocurile. Nu ştiu dacă, atunci când voi avea 23-24 de ani voi face şi eu tot posibilul să mă încadrez cu succes în standarde de mediocritate de tot căcatul, dar zău că nu vreau să ajung aşa.

Gata (oarecum) şi cu lamentările, afară e frumos, viaţa e prea scurtă să-mi mai pese de clişee, oameni proşti, chestii pe care unii le consideră penibile, etc etc.

Full speed ahead.

Stray cat.

Îmi place că, în zona unde locuiesc, e linişte la ora 06 30, dimineaţa … şi nimeni pe drum.

Când zic „nimeni pe drum”, mă refer la faptul că nu sunt oameni.

Eu am companie … :-)

Nu mă refer la păsări – deşi cântă foarte frumos, şi e teribil de plăcut să le auzi, la prima oră, cum fredonează tot soiul de cântece din „ţara” lor.

După cum spuneam, nu e vorba de păsări … e vorba de pisici.

Dimineaţa devreme, când nici damele cu capot şi târlici sau domnişoarele cu pateu (pardon, fond de ten) pe faţă n-au ieşit să-şi plimbe … chestiile alea cu lesă … grădinile din jurul blocurilor sunt liniştite …

… liniştite pentru ochiul omenesc. Pentru feline însă … e un soi de şedinţă, poate chiar teambuilding – dacă ştii unde să te uiţi, printre tufişuri si după gardurile vii, le vezi: uneori doar una, stă pup pe-o dală; alteori, câte două sau trei, de asemenea relaxate.

Azi am avut norocul să văd cinci :-) în acelaşi loc, în toiul şedinţei.

De obicei, nu se sperie de mine: eu le privesc, zâmbesc când le văd … şi ele se uită la mine. Habar n-am dacă le e indiferent, sau dacă le e frică. Îmi place să cred că mă salută :-)

Îmi plac dimineţile astea: pe stradă suntem doar noi, pisicile vagaboande.

It’s quite nice to be a stray cat.

Ya rule ! (pentru cunoscatori)

Nu ştiu cum se face, dar în serile (nopţile) când nu dorm (şi nu sunt în oraş), mă apucă cheful de scris bloguri – după câteva minute (bune !) de ascultat melodii mai mult sau mai puţin melancolice. Aşa se face că seara de 18 spre 19 aprilie e una din acele seri, în care îmi dau voie să mă deprim şi să mă plâng pe blog de chestia asta.

Trebuie să recunosc, nu ăsta e singurul scop al blogului de faţă – să te plângi şi atât, e insuficient şi absurd. A trecut adolescenţa, a trecut bac-ul cu comentariile de opere literare si luceferi … bla bla bla, asta a fost acum 2 ani, suntem în 2008, şi drumul e lung, timpul scurt.

Viaţa e scurtă … prea scurtă ca s-o povesteşti. Acuma, la 20 de ani, mă amuz de unele chestii ce le-am crezut şi spus la 18. Peste încă 2-3 ani, probabil va fi la fel: o să citesc blogul ăsta, o să zâmbesc şi o să fac ochii mari, gândind: „Chiar am zis eu asta ? Asta de aici eram eu ? WoW …”

Tot e bine că realizez ce am greşit, realizez că greşesc în continuare, chiar dacă metodele sunt cu totul altele (da, în căutarea greşelii perfecte … ) – am mai prins şi învăţat unele chestii.

Am ambiţii, dar am şi vise. Probabil e evoluţia firească a lucrurilor, să se întâmple aşa – cu cât ronţăi mai mult din viaţă, cu atât vezi că de fapt calci pe urmele altuia, şi ajungi să stai în papucii în care, nu cu mult înainte, a stat altcineva. Când eşti om, ajungi de fapt de foarte puţine ori să acţionezi în afara pattern-ului – nu e nimeni de condamnat aici, poate doar ilustrul Game Master.

Momentul adevărului, sau mai bine zis, o probă foarte importantă, este momentul când realizezi că, om fiind, eşti un produs al societăţii, îţi e bine să fii aşa, te comporţi ca atare (chiar dacă nu o faci voit), şi nu eşti mai mult de un specimen din multele milioane, auto-proclamat stăpân pe metrul său de libertate simulată. Cu alte cuvinte – eşti om.

Tocmai ţi-ai dat seama că eşti om, şi nu luceafăr. Ce faci ?

Din puţina mea experienţă de viaţă, cred că aici se fac departajările – cine e ruller şi cine nu :-)

Cine e ruller zâmbeşte, ba chiar râde cu poftă, şi merge în continuare – vrem nu vrem, finalul este acelaşi, toţi ajungem să avem cadavrele mestecate tacticos de viermi – măcar timpul alocat până la acel moment să-l folosim cum avem chef (şi asta e ceva relativ, dar în alt blog …).

Un ruller rulează … şi rulează full-speed, pentru că ştie că nu are prea multe de pierdut.

Vreau să fiu ruller.

Ce m-aş face fără amicul meu virtual, care ascultă Haggard (printre altele) şi îi plac (şi) clătitele … ce m-aş face fără discuţiile despre viaţă, oameni, orgii, viermi, clătite, ucigaşi în serie, muzică, gnomi, şi multe multe altele ?

SHIT HAPPENS – let’s just deal with it.

Cam atât … nu ştiu dacă am scris cam tot ce aveam prin minte, dar mi-e prea lene să mai continuu … :-)

Dor.

Mi-e dor, mi-e foarte dor. Mi-e dor, mă doare că mi-e dor. Mă enervează că mi-e atât de dor, după atâta timp. Înţelegi ? Probabil că nu. Nici măcar eu nu înţeleg ! Ştiu că mi-e dor, şi-aş vrea să nu-mi mai fie, pentru că am 20 de ani, şi încă n-am văzut nimic din viaţă, dar tot mi-e dor … azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi. N-ar trebui să-mi fie dor, pentru că nu există lucruri sau oameni de neînlocuit, nu există punct, nu există „atât”. Şi totuşi, singurul „atât” ce-l văd acuma este cel din „îmi este atât de dor”. Aş vrea să fie un dor ce-l pot striga, să-l storc din mine odată cu lacrimile, dar e ca o mare într-un glob de sticlă din care nu răzbate nici un sunet: se izbeşte cu atâta putere si patimă de pereţi, încât îi simţi strigătul mut, disperat … cerşind să scape.

Sunt mai liberă acum. Ştii de ce ? Acuma ştiu că-s liberă să-mi fie dor. Am trecut prin ceva lume până acuma, dar de tine m-am lovit. Poate de-aia e altfel. Nu ştiu. Mai am multe de văzut, de învăţat, de înţeles. De-aia încerc să merg şi să amestec culori cu sunete şi gusturi. „Timp va fi mereu destul, doar noi ne sfărâmăm în faţa lui” – scrisesem asta mai demult. Şi încă o cred.

Urăsc că mi-e dor, dar dacă nu mi-ar fi dor … aş căuta să-mi fie. De tine.