Vezi tu, eu nu cred să fi trecut prin mine multe emoţii în stare pură – poate doar diluate, amestecate, presărate – într-un final, toate … :-) Dacă nu ar exista momentele de disecţie şi de analiză, nu m-aş putea bucura la fel de mult de ce simt.
Ar fi atât de plăcut, ca din când în când să-mi înţelegi nevoia de gol … de nimic. Are gust de libertate.
Au trecut săptămâni bune de când n-am mai scris ceva aici. Nu am dus dorul tastării propriilor gânduri :-)
E iarnă afară, dar în mine e frig. M-am tot întrebat dacă e doar vorba de circumstanţe, sau pur şi simplu sunt făcută să fiu „rece”. Nu e vorba de vreo dilemă sau criză post-adolescenţă, e o întrebare care, ocazional, iese la suprafaţă din marea de întrebări ce mi le pun.
Dacă eu aş putea, cumva, să-mi pipăi sufletul, ce formă ar avea ? Nu ştiu de ce, dar mereu când vine vorba de suflet, mă gândesc la ceva rotund. O fi influenţa anime-urilor la care m-am uitat ? Şi dacă ar fi rotund, cum ar fi ? Moale, tare ? Transparent ? Ce aş găsi înăuntru ?
Îmi e teamă că, dacă întradevăr aş putea face asta, rezultatul căutărilor m-ar dezamăgi – poate e gheaţă înăuntru, sau poate e vânt, sau … poate nu e nimic. Poate chiar nu e nimic :-)
Şi … în oricare din cazurile astea, aş fi cu adevărat dezamăgită ?
Non-sensuri, aberaţii, prostii şi vorbe goale înşiruite aici.
Cred că măcar încercarea de înţelegere celor-de-neînţeles e posibilă, dar total nerecomandată pentru că, în final, cu cât am avea mai multe „răspunsuri”, cu atât am şti mai puţin.
Mă opresc aici – când mă gândesc la astfel de lucruri, mă învăluie un sentiment de tristeţe, care mă face să zâmbesc, să mă opresc din scris, şi să fixez un perete cu privirea, aşteptând. Ce anume ? Habar nu am. Dar e plăcut – într-un fel de neînţeles.
„blogul depresivilor” – cred că una din cele mai „interesante” căutări cu care s-a ajuns la blogul acesta. Aproape interesant.
Copacii arată a toamnă, vântul miroase a primăvară; parcă mai ieri era ziua mea, şi totuşi peste o (relativ scurtă) perioadă de timp, va fi din nou.
Am încercat să renunţ la propoziţiile ce încep cu „Eu sunt …” – nu fac decât să îmi pun singură nişte etichete. Cred că am fost destul de doritoare de a spune că sunt „cumva” … de a mă defini – până ce am văzut că nimic din ce aş putea spune nu mă reflectă în totalitate. Nu mai vreau să mă definesc – cu cât încerc mai mult, cu atât îmi asum roluri şi „obligaţii” – sau cel puţin asta e părerea mea în momentul de faţă.
Sunt ceea ce am fost, sunt, şi voi fi – indiferent de ceea ce înseamnă asta.
Mood: lonely.
Listening to: Soundscape to Ardor (Bleach soundtrack).
P.S.: Acest blog este total irelevant şi absurd.
I didn’t write here for quite some time. Lack of inspiration, maybe, or maybe I just didn’t want to – it’s not like I really care. Ah well … what was I talking about ? Ah yes: I felt it for some days now, but now I’m sure: autumn has come again. Maybe this one will be different, or maybe not. It’s still too early to tell. I’d like it to be special, that’s all – but in the end, all the autumns are special.
I guess that’s all I wanted to say … oh wait, there’s one more thing:
I would like to bind my shadow with yours … :-)
… pentru că altfel şi-ar pierde din sens:
To always wish for a happy ending is to never achieve one.
Ieri seară, din punctul de vedere al evenimentelor, s-a împlinit un an de când mi-am făcut o promisiune ce nu s-a îndeplinit.
Şi cam atât. Ascult Haggard – In a fullmoon procession, deşi e mai mult o melodie de toamnă dulce-amăruie, pentru mine.
Abia aştept seara de 30 iulie.
N-am idee de ce am dat tocmai titlul ăsta – îmi sună bine, natural. Nu prea e nevoie de completări (cel puţin pentru mine). Fiecare are dreptul să adauge ceva, să şteargă ceva, să contrazică ceva … sau să contrazică tot. Fiecare e stăpân în propria lume – cei ce nu iau deloc în serios asta ajung să fie nişte bucăţi de hârtie cu formă de om; cei care iau prea în serios asta … well, ajung şi ei în ipostaze interesante.
Voi prelua oarecum o idee de pe blogul lui tcmo6, şi voi spune că îmi place ca, atunci când merg pe stradă, să mă uit în casele oamenilor când pot :-) nu e vorba de voyeurism, sau înclinaţii dubioase … îmi place să văd cum arată casele oamenilor, pentru că vorbesc puţin despre ei; îmi place să văd cum arată casele oamenilor, pentru că încerc să îmi imaginez poveştile acelei case: de ce au pus acea mobilă, dacă au putut sau nu alege acea mobilă, de ce culoarea faianţei este portocalie, şi tot soiul de alte scenarii şi/sau întrebări dubioase ce-mi trec prin cap; îmi place să văd cum arată casele oamenilor, pentru că acolo există viaţă; îmi place să văd cum arată casele oamenilor pentru că … ar trebui să mă opresc aici.
Ce blog depresiv am scris !
P.S.: Când voi fi mare, voi vizita Japonia, ţările scandinave, şi alte locuri; când voi fi mare, voi avea o casă în care va fi mult albastru, mult mov, multă lumină; când voi fi mare … ochii mei vor fi rămas la fel.
Ce am mai „învăţat” în ultima vreme:
1. Egoismul oamenilor se manifestă în foarte multe feluri şi forme.
2. Deşi vreau să cred că nu există alegeri greşite, evenimentele din ultima vreme m-au făcut oarecum să-mi schimb părerea.
3. Scriind cele de mai sus, mi-am făcut precizarea că acele alegeri greşite au fost oarecum făcute în discordanţă cu ceea ce simt cu adevărat, de aceea sunt greşite; mai mult, efectele lor sunt, mai mult sau mai puţin, o pedeapsă ca pe viitor să nu le mai fac, şi să nu mai „operez” doar cu jumătăţi de măsură (deşi în situaţia de faţă, dacă folosesc cuvântul „sfert” sunt generoasă).
4. Din unele puncte de vedere sunt mai „stricată” decât credeam, pe dinăuntru – lucru ce nu e o tragedie.
5. Sunt prea calculată, şi este totodată şi puterea şi slăbiciunea mea.
6. Nu vreau dragoste, sau cel puţin nu aşa cum îmi este prezentată.
7. Nu sunt mereu bună la suflet.
8. Am obosit să ascult mereu, şi să port de grijă. Mi-e scârbă de mine că tocmai am scris fraza de dinainte.
…
Recitind acest blog, mintea mea a început să caute ceva analogii cu matematica, poate cu ceva ecuaţii, teoreme …
… şi am ajuns să mă gândesc la o relatie de recurenţă :-)
Cea-de-azi e prezentă azi datorită lui cea-de-ieri. Cea-de-ieri a fost, cândva, cea-de-azi. Ne definim prin ceea ce am fost. Mă întreb, dacă s-ar calcula limita acestui şir de euri cu aceeaşi formă, cum s-ar defini ? Către ce ar tinde ? Dacă unele şiruri în matematică tind spre infinit, către ce ar putea tinde înşiruirea asta de euri decupabile, şi de nedespărţit ?
Cred că, dincolo de ambiţii, ţeluri, chiar şi vise … fiecare tinde către sine … spre a se întregi într-un fel simplu şi inexplicabil prin formule matematice, dar care depinde de rezolvarea propriei ecuaţii umane.
Eu tind către mine. Nu tind către tine – ar fi inutil să o fac. Merg spre tine pentru că nu e doar alegerea mea. Tind spre mine pentru că altfel, iluzia unui infinit între noi s-ar sfârşi.
