Dulapul.

Eu nu sunt ceea ce crezi tu ca sunt – si niciodata nu voi fi. Nici nu o cunosc pe cea pe care tu o vezi ca fiind eu – pentru mine e o marioneta creata de mine, manuita de mine, insa ai carei ochi nu vor fi niciodata intocmai ca ai mei. O masca Noh. Doar una, dintr-un sir infinit de masti care stau cuminti, insiruite dupa cele mai stricte reguli ale miscarii browniene.
Ele exista datorita timpului.
Nu stiu cum arata dulapul meu cu “A fost”. Poate dulap e doar un nume … poate e un castel. Un castel cu multe scari intortocheate, cu usi secrete … cu ferestre inalte si inguste, cu scari pe care mergi cu capul in jos. E de un negru pur castelul asta, si la prima vedere, ar parea perfect – din cauza negrului. Dar nu este. Pentru ca in fiecare moment, la fiecare pas, negrul face loc culorilor, miscarii. Picturi naive, franturi de ganduri apar si dispar mereu, in dulapul cu “A fost”.
Amintirile vin la tine. Niste fotografii triste, deoarece esti demult decupat din ele … oricat ai vrea, nu te vei putea lipii la loc. Pentru ca au fost. In dulapul cu “A fost”, nu te poti intoarce. Odata facut un pas, el ramane acolo – o urma pe sufletul tau. Degeaba incerci sa-ti potrivesti din nou pasii in urma lasata – nu poti. Pentru ca a fost.
Eu nu sunt nici ceea ce cred eu ca sunt. Un dulap este ceea ce este. Am putea fi vreodata cu adevarat ceea ce altii stiu ca suntem ?
Eu nu sunt Laura pe care crezi ca o stii. Eu sunt cine sunt – si nu sunt ea.
[ 01 00, cineva cu A ma iubeste ... ]
Suntem imperfecti atunci cand nu gresim pana la capat.

~ de Nyx pe aprilie 29, 2007.