05.31.07
Iată …
Când încleştezi tare pumnul, nu strângi acolo decât aer. Ca să-ţi înfigi unghiile în carnea Nimicului, e nevoie de mai mult. Nimicul nu e fum, şi Nimicul nu e aer. E mai mult de asta, şi totodată este mai puţin – este Nimic. Ştiu că l-am avut în palmă, de multe ori – şi i-am dat drumul înainte de a-l mângâia. Ştiu că, de multe ori, bulgări de Nimic aşteptau ca palma mea să se inchidă peste ei. Şi ştiu că n-am ştiut – şi au plecat.
E foarte mare diferenţă între a fi nebun şi a fi un simplu căutător de senzaţii.
Ca să ai Nimicul în palmă şi să ştii că e acolo, trebuie să fii nebun. Doar un nebun poate vedea Nimicul în toată măreţia lui – căci odată pornind pe drumul Nebuniei, ca şi pe drumul Nimicului, întoarcere nu este. Ca să înţelegi Nimicul, trebuie să respiri cu el, să lupţi cu el.
Nimicul şi Negrul câştigă întotdeauna.
Când negrul mă învăluie, dispare tot. Omul din mine încearcă să caute trepte, mânere, chei – şi crede că pluteşte, sau că zboară. Întunericul din mine ştie că astfel de lucruri nu există. Nu zbor, nu mă caţăr, piciorul meu nu a atins o treaptă, piciorul meu nu există. În Negru, eu nu exist. Respir odată cu el.
În negru, nu există frică.
Şi de aceea, în negru pot vedea libertatea – căci în negru, Omul din mine se topeşte, rămânând doar Eu – cea care am fost, sunt şi voi fi, dezbrăcată de lume.
Negrul e frumos pentru că e perfect şi nu are coordonate.
05.05.07
Frânturi …
Sâmbătă seara … pe data de 05 – 05 – 2007. Iată un început promiţător, nu ?
De fapt, ce vreau să scriu … este ceva ce mă atinge, însă cumva, nu reuşesc să ating eu întocmai ideea. De aceea momentan îmi las degetele să danseze câteva fraze, pentru a înlănţuii cuvintele asa cum se înlănţuiesc pe portativul minţii mele.
E cald afară, şi e cald în cameră. Astăzi mirosea a vară. Chiar dacă erau oameni cu veste sau geci pe ei, mirosea a vară. Mi-am dat seama după albastrul cerului, după adierea caldă … pur şi simplu mirosea a vară.
Acuma-i seară, se mai răcorii afară … dar căldura de azi s-a înfăşurat ca de obicei pe suflet, şi mi-a adus în minte mireasma serilor de vară.
Sunt serile care mă sperie cel mai mult, pentru că în serile de vară mă las cel mai uşor îmbătată de Neştiut.
Sunt serile senine, când, pe la 3 dimineata, nu se aud decât greierii scârţâind, şi cerul e mai plin ca niciodată de stele … n-ai zice că-s puncte, ci-s valuri … ca un material foarte fin, presărat cu ceva lucios.
Şi aerul … aerul acela dulce, cald, care încă te înăbuşeşte, un aer cald, care are un parfum ce nu l-aş putea asemăna cu ceva. E o mireasmă care mereu îmi induce o stare de avânt, de vis, amestecată cu nostalgie.
În serile de vară, când nu dorm, prin parfumul cald, îmi pot pipăii singurătatea.
Ascultam Cargo – Astăzi si mâine. E o melodie tristă … să o numesc sinceră – îmi place mult. Are un ceva care se mulează perfect pe aerul acelor seri de vară. Poate vocea, poate versurile, poate linia melodică … ştiu că ascultând melodia, e de ajuns să închid ochii pentru a mă regăsii pe un câmp, înconjurată de înăbuşeala aceea delicioasă, şi strivită de cerul înstelat. Ascultând melodia, simt acea greutate pe inimă, ce o simt numai în unele momente … cum ar fi serile de vară. Simt acea durere de care voi fi mereu dependentă, care mă linişteşte, pentru că e durerea din suflet care nu mă va părăsii niciodată prin lacrimi. E o durere care mă eliberează şi mă înţelege.
Poate alătur aceste două lucruri pentru că, în momentul când interacţionez cu ele, îmi conştientizez cu totul altfel singurătatea – o găsesc … superbă.
