Iată …

Când încleştezi tare pumnul, nu strângi acolo decât aer. Ca să-ţi înfigi unghiile în carnea Nimicului, e nevoie de mai mult. Nimicul nu e fum, şi Nimicul nu e aer. E mai mult de asta, şi totodată este mai puţin – este Nimic. Ştiu că l-am avut în palmă, de multe ori – şi i-am dat drumul înainte de a-l mângâia. Ştiu că, de multe ori, bulgări de Nimic aşteptau ca palma mea să se inchidă peste ei. Şi ştiu că n-am ştiut – şi au plecat.

E foarte mare diferenţă între a fi nebun şi a fi un simplu căutător de senzaţii.

Ca să ai Nimicul în palmă şi să ştii că e acolo, trebuie să fii nebun. Doar un nebun poate vedea Nimicul în toată măreţia lui – căci odată pornind pe drumul Nebuniei, ca şi pe drumul Nimicului, întoarcere nu este. Ca să înţelegi Nimicul, trebuie să respiri cu el, să lupţi cu el.

Nimicul şi Negrul câştigă întotdeauna.

Când negrul mă învăluie, dispare tot. Omul din mine încearcă să caute trepte, mânere, chei – şi crede că pluteşte, sau că zboară. Întunericul din mine ştie că astfel de lucruri nu există. Nu zbor, nu mă caţăr, piciorul meu nu a atins o treaptă, piciorul meu nu există. În Negru, eu nu exist. Respir odată cu el.

În negru, nu există frică.

Şi de aceea, în negru pot vedea libertatea – căci în negru, Omul din mine se topeşte, rămânând doar Eu – cea care am fost, sunt şi voi fi, dezbrăcată de lume.

Negrul e frumos pentru că e perfect şi nu are coordonate.

~ de Nyx pe mai 31, 2007.