Oamenii sunt foarte interesanţi.
În pat, după ce m-am întins pentru somn, mă năpădiseră din nou gândurile. Iar aici, în faţa tastaturii, s-au prefăcut din nou în fum … care s-a aşezat cuminte pe cearşaf. Ca de obicei …
Negru, negru, negru … este atât de perfect, încât uneori îl privesc ca pe o glumă proastă: cum poate exista ceva atât de perfect ?
Negrul înghite tot. În întuneric nu poţi şti dacă eşti tu sau nu. Eşti o respiraţie din întuneric.

„Eu ştiu că nu ştiu.” – iată o frază simplă şi frumoasă. O frază care sperie. O frază care doare, pentru că mă arată cum sunt: singură. Şi ştiu că îmi este dor, şi ştiu că este noapte.
Noaptea mă doare pentru că noaptea văd. În noapte, oriunde aş fi, o sorb prin toţi porii, şi îmi sfâşii metodic gândurile ce până atunci stătuseră înşirate.

Rup şiragul de gânduri deasupra unei prăpăstii, şi le las să zburde, zdrobindu-se de stânci şi de vântul din abis – eu mă voi arunca după ele, să le culeg, sfărâmate şi colţuroase – greşelile lor sunt perfecte.
Nu ştiu prea bine de când, dar ştiu că îmi e frică uneori de tine – şi de ce sunt eu, când mă văd în tine.

Poţi tu să înţelegi că frica asta ajunge să cioplească anapoda perlele ? …