Sângerează noapte peste mine … noapte de octombrie … inconfundabilă, absurd de dureros plăcută … hehe, una din serile alea în care nu fac nimic, stau doar la calculator, mă preumblu pe net, îmi mai bibilesc unghiile, şi mai adulmec mirosul ce vine de afară. Ce fel de miros e ? Pff … miros de octombrie, de care altul ? Nici să vreau, nu-i găsesc alt nume, pentru că nu am cu ce îl compara. Pentru mine, fiecare lună a anului are un miros diferit al nopţii (Sst, 23 00, cineva cu V mă iubeşte … ) …

Bineînţeles, ascult muzică. Acuma este Paul McCartney & Wings – No more lonely nights. La un moment dat, în versuri apare „you’re my guiding light” (frumoase cuvinte, nu ?) …
Când le aud, mă gândesc la … altceva. Mă gândesc cum ar suna dacă ar spune „you’re my guiding dark”. Întunericul care te îndrumă … în fond şi la urma urmei, de acolo vine totul, încolo se îndreaptă totul.
…
Azi am fost nervoasă, furioasă – o zi din aia, în care „te scoli pe partea greşită a patului”, sau „te scoli cu curu-n sus”. Da, ştiu, fluctuaţii neprevăzute şi nefavorabile ale nivelului diferiţilor hormoni – măcar atât am învăţat, să dau vina pe hormoni, nu pe ceilalţi – că sunt femeie în devenire, dar la fel de mult sunt inginer în devenire.

(Enigma – I love you, I’ll kill you) …

După cum spuneam, am fost furioasă azi (nu au existat victime sau urmări grave ale acestui fapt). Am tot dreptul să fiu furioasă ! Mai ales, din orice motiv am chef – că e toamnă, că e galben afară, că miroase a smoală în cartier, că mi-am pârlit un deget lipind nişte rezistenţe la un laborator, că machiajul unei tipe din autobuz era al dracului de vulgar, că e toamnă, toamnă şi iar toamnă, din nou toamnă, prea toamnă, greţos de dulce şi de toamnă.
Totuşi, furia nu se potriveşte cu toamna. Toamna are o mişcare ordonată şi coordonată – de culori şi de vânt.

De câte ori ţi-am zis să pleci ? Ştiu, niciodată – nu am vrut, şi mai ales, nu am putut: cum să spun cuiva să plece, când nu a fost niciodată lângă mine ?

Aşa că pot începe să spun tăcere. Şi să valsez câţiva paşi prin cameră, visând la o rochie lungă, elegantă şi provocatoare, mov. Visând la o sală de piatră grea şi sură, şi la un dans nebun, printre torţe şi linişte.

Păcat că-i camera atât de mică … şi visul atât de îndrăzneţ.

Oricum, multe nu am de pierdut – ce fericire pe mine ! Pot să mă plimb desculţă, pot să râd cu lacrimi, pot să plâng zâmbind, pot să nu fiu niciodată doar ceva, şi astfel să mă vezi lipsită de orice mască.

Pe cine-ncerc să păcălesc ?! Laura, Laura, nu te-ai învăţat până acum să nu mai scrii bloguri la astfel de ore, când şi visele dorm ?