x = x + 1

Hai să analizăm această ecuaţie. Nu din punct de vedere matematic (oricum ne-ar conduce la o aberaţie: 0 = 1, complet fals, de altfel). Ci din punct de vedere uman.

Ecuaţia umană – The human equation.

/*Voi face întâi o mică referire la albumul The human equation, al trupei Ayreon. Trupă ce reprezintă conceptul de progressive metal, din câte am citit. Albumul „cântă” povestea unui individ care are un accident misterios, ajunge în comă, şi după lupte cu gândurile şi furia din el, revine la viaţă. Între timp, soţia şi cel mai bun prieten îl veghează. Mesajul ar fi „ai grijă de tine şi de cei apropiaţi, învaţă să treci peste ranchiună, învaţă să crezi” … sau ceva de genul. Piese destul de bune, unele chiar excepţionale după părerea mea. Merită ascultat, cu condiţia ca piesele să fie ascultate în ordine, pentru a auzi povestea.*/

Momentul cultural/publicitar a luat sfârşit. Începe momentul x. Dacă acum are loc momentul x, la o distanţă t de acest moment, va exista momentul x + t. Pentru uşurinţa calculelor, vom considera t = 1, de unde rezultă ecuaţia x = x + 1. Totul e clar, nu ? Eh … aici intervine partea amuzantă, filosofia, esenţa, dezamăgirea: dacă am convenit mai sus că ecuaţia x = x + 1 nu are soluţii din punct de vedere matematic … e acelaşi lucru din punct de vedere uman ? Mai bine zis … acceptăm asta ? Că x = x + 1 nu are soluţie ? Că … odată ce momentul x a trecut, momentul x + 1 nu îi va putea lua locul niciodată ? E atât de greu de digerat asta, cel puţin pentru mine. Ecuaţia asta simplă şi absurdă are un singur rezultat, simplu şi absurd: nu se poate. Nu te poţi întoarce. Chiar dacă reconstruieşti cu cele mai mici detalii momentul x, el este deja x + t … pentru că pe x + 1, x + 2 etc le-ai folosit cu inconştienţă să reconstruieşti momentul x. E ca şi cum … în momentul x, ai aşteptat un tren, dar l-ai aşteptat la linia greşită, ba chiar ai întârziat puţin. Şi trenul a plecat, pentru că trenurile asta fac, vin şi pleacă. Acum, la momentul x + t, eşti pe peronul potrivit, ai împachetat toată noaptea pentru asta, şi ai şi ajuns mai devreme. Toate astea, ca să te poţi urca în trenul ce-l rataseşi. Numai că … el nu mai trece pe-acolo. Circumstanţele-s perfecte, iar asta le face total nepotrivite: nu poţi să îl fabrici pe x … nu e în a ta putere să faci asta. E trist, nu ? Foarte trist …

Timpul se mişcă doar la 180°: jumătatea de sus a cercului îţi e accesibilă şi recomandată. Jumătatea cealaltă e sub pământ. Jumătatea cealaltă nu mai este reală, este imaginară. Şi doar în mintea ta, de cele mai multe ori.

Iată cum matematica are aplicabilitate extinsă, şi ea poate coordona cu uşurinţă domeniul uman.

O mare greşeală, poate cea mai mare, este ca, atunci când vine vorba de suflet, să mergi după o serie de algoritmi.

Nu trebuie să ştii că poţi – trebuie să ştii că vrei … şi că visezi.

Eu vreau să te iubesc. Eu aleg să te iubesc. Ştiu că este cea mai mare greşeală ce o pot face, pentru că-l vreau cumva pe x. Dar ştiu că … greşeala asta mă completează. Eu, cea de azi, mă datorez ţie, în mare măsură – asta e crucea ce trebuie s-o port, adânc îngropată sub linia de 180° … singurul lucru care mă conectează în cel mai delicios mod absurd la viaţa de zi cu zi. Uneori absentez de la propria viaţă, ştiu. Dacă ăsta e preţul ce trebuie plătit pentru a răsturna cercul … îl plătesc, fără reţineri …

… doar să ştiu că mă vei ţine de mână.