Zilele trecute am răsfoit primul meu blog (yahoo 360, creat în ianuarie 2006). Am scris multe acolo – foarte multe, dar nu îndeajuns de multe ca să acopere măcar un fir de nisip din deşertul minţii mele, prea deşartă ca să fie luată în serios … de unii.
Blogul acela a avut viaţă lungă – aproape un an. Răsfoind, am simţit că încă mă regăsesc în lucruri scrise acolo. O fi bine oare ? Habar n-am. În chestii din astea, un răspuns categoric poate fi foarte riscant, pentru că taie şi atât.

Ce s-a schimbat ? Cine-a murit, cine-a plecat ? Ce am uitat ? Ce vise s-au mai înecat ?

Da, ce am scris mai sus, sunt doar răspunsuri, au semn de întrebare pentru că îşi caută întrebări. Ce s-ar face răspunsul fără întrebare, apa fără noapte, omul fără umbră ?

„Poate-am uitat să visez”, îmi zic uneori … apoi mă întreb dacă există un fel anume de a visa, şi ştiu că nu e. Viselor nu li se aplică algoritmi sau curent continuu, porţile lor logice sunt proiectate după reguli dictate de însuşi Haosul, din care toate au plecat, şi unde toate se întorc.

Şi-atât – cortina cade dintr-o dată. Aceeaşi piesă, aceiaşi actori, chiar şi aceleaşi decoruri. Însă rochia e diferită.
„Din pământ am venit, şi-n pământ ne întoarcem.”

Încă o minciună mi se prelinge din suflet printre gene. O spun aici, deşi poate mi-ai citit-o demult în ochi:

Kimiad.