Totul e „repede” … începe repede, se-ncheie repede. Din 24 de ore, nu ştiu câte le dorm cu adevărat. Dintr-o viaţă întreagă, nu ştiu cât la sută din ea trăiesc cu adevărat. Dar nu mă pot opri. Clipe, zile … toate trec prin mine, mă înfăşoară în iluzia lor. Le pot vedea, pipăi, gusta … şi totuşi nu le simt. La final, rămân nişte umbre distorsionate, fotografii cu suflet din sufletul meu. Oglinzi sparte de mov, umbre sfâşiate de lacrimi … totul miroase a trecere, a uitare … totul miroase a timp. Iar timpul curge tăcut, către un infinit mereu deschis.

Noi nu alergăm după timp, noi alergăm după noi. Timpul nu se pierde niciodată, noi ne pierdem. Timp va fi mereu destul, doar noi ne sfărâmăm în faţa lui. Să fii în faţa timpului … nu, să fii deasupra lui … să fii cu neputinţă de alterat. Ce blestem …

A înebuni, a fi nebun … înseamnă libertate.

Lângă tine, timpul nu mai are însemnătate – tu îmi opreşti timpul, şi-mi trezeşti nebunia … în fiecare clipă, din cele 60 de minute, din cele 24 de ore, din eternitatea ce va să vină, pe când amândoi vom fi de mult plecaţi.

Vom fi de mult umbre …