Privind diferite bloguri (mai mult sau mai puţin interesante), am dat de cuvintele „spirit flămând de mizerie”. Nu contează contextul, pentru mine – doar aceste cuvinte m-au făcut să mă opresc câteva secunde din citit, să zâmbesc, şi să aprob.

Suflet flămând de mizerie.

Mai e ceva de zis ? E ora 01 39, şi momentan, încă aprob.

Uneori, îmi e foame de mizerie. Mizerie însemnând gânduri vechi şi mucegăite, adevărate cancere mentale; cadavre putrezind care, în iluzia mea târzie, întind mâna spre mine, din dulapul cu „A fost”; cicatrici ce le credeam închise, dar care se deschid scurt, sfâşietor, la cel mai neaşteptat foşnet; picături de pasiune care, luate la ora nepotrivită, se transformă în otravă, devin furie. Şi câte şi mai câte !

Dacă n-ar fi mizerie, am alerga după ea,aşa cum „alergăm” acuma după fericire. Concepte slabe, formale. Nu avem nevoie de ele, dar avem nevoie de ele.

Nebunia e prea frumoasă ca să o las deoparte.

Ştiu că ce scriu aici nu interesează pe nimeni, şi nu foloseşte nimănui, nici măcar mie poate. De ce am scris rândurile astea ?

Mi-am simţit sufletul flămând de mizerie. Iar acuma gaura neagră s-a stabilizat. Furtuna e tot acolo, dar vuieşte altfel.

Îmi pot rezolva în continuare ecuaţia umană.