Dor.
Mi-e dor, mi-e foarte dor. Mi-e dor, mă doare că mi-e dor. Mă enervează că mi-e atât de dor, după atâta timp. Înţelegi ? Probabil că nu. Nici măcar eu nu înţeleg ! Ştiu că mi-e dor, şi-aş vrea să nu-mi mai fie, pentru că am 20 de ani, şi încă n-am văzut nimic din viaţă, dar tot mi-e dor … azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi. N-ar trebui să-mi fie dor, pentru că nu există lucruri sau oameni de neînlocuit, nu există punct, nu există „atât”. Şi totuşi, singurul „atât” ce-l văd acuma este cel din „îmi este atât de dor”. Aş vrea să fie un dor ce-l pot striga, să-l storc din mine odată cu lacrimile, dar e ca o mare într-un glob de sticlă din care nu răzbate nici un sunet: se izbeşte cu atâta putere si patimă de pereţi, încât îi simţi strigătul mut, disperat … cerşind să scape.
Sunt mai liberă acum. Ştii de ce ? Acuma ştiu că-s liberă să-mi fie dor. Am trecut prin ceva lume până acuma, dar de tine m-am lovit. Poate de-aia e altfel. Nu ştiu. Mai am multe de văzut, de învăţat, de înţeles. De-aia încerc să merg şi să amestec culori cu sunete şi gusturi. „Timp va fi mereu destul, doar noi ne sfărâmăm în faţa lui” – scrisesem asta mai demult. Şi încă o cred.
Urăsc că mi-e dor, dar dacă nu mi-ar fi dor … aş căuta să-mi fie. De tine.
Dorul este un sentiment unic de neinlocuit dar extrem de necesar pentru noi. Inteleg ce se ascunde in spatele cuvintelor tale insa exact cum ai scris in ultimul rand: daca nu ti-ar fi dor ai cauta sa iti fie. Believe me! Si la mine e la fel….:)