Foarfecă şi mai ce ?!
Îmi tot bâzâie în minte de vreo trei sferturi de oră ideea de a „decupa o persoană” – nu într-un sens chirurgical, ci mai degrabă spiritual.
Dacă ai putea decupa un om, ce bucăţi ar rezulta pe jos ? Amintiri, măşti, vise, dorinţe, temeri, simţăminte ? Lista poate continua, probabil … dacă am fi doar o colecţie mai mult sau mai puţin armonioasă formată din lucrurile de mai sus, ne-am putea decupa şi lipi la loc, fără probleme, fără a pierde ceva. Totuşi, e unposibil. Un om nu e doar o grămadă de amintiri, vise, măşti, etc … e grămada aia, şi încă ceva. Mă întreb … ce ne leagă pe noi de noi ? Ce anume e acel ceva ? Care e ingredientul magic care face ca nişte bucăţi atât de pestriţe să aibă sens ? Care e piatra filosofală folosită în alchimia vieţii ?
A trecut puţin pofta de a rumega nonsensuri sub formă de pixeli, a sosit momentul de a … whatever, totul are la fel de multă relevanţă cât irelevanţă, contează doar câtă atenţie îi oferi tu. Sunt prea puţine lucruri cu adevărat bătute în cuie, doar că oamenilor le place să răstignească alte sute de lucruri, iar lucrul ăsta nu poate fi explicat, deoarece pur şi simplu stă în natura oamenilor să facă asta. Cine sunt eu, la 20 de ani, să zic asemenea chestii ? Un nimeni, cel mai probabil, şi momentan mă simt excelent în postura asta, în care stau câteva minute la calculator cu dorinţa de a scrie un blog, în care constat şi atât.
În perioada asta mi-a fost un pic scârbă de unele chestii şi de unii oameni, făcându-mă să mă întreb (din nou) ce mama dracului e aşa interesant la o viaţă fabricată, lipsită de originalitate şi total depersonalizată, doar pentru că este arhi-propovăduită pe toate gardurile, prin toate reclamele şi pe toate blocurile. Nu ştiu dacă, atunci când voi avea 23-24 de ani voi face şi eu tot posibilul să mă încadrez cu succes în standarde de mediocritate de tot căcatul, dar zău că nu vreau să ajung aşa.
Gata (oarecum) şi cu lamentările, afară e frumos, viaţa e prea scurtă să-mi mai pese de clişee, oameni proşti, chestii pe care unii le consideră penibile, etc etc.
Full speed ahead.
Cred ca nu numai la 20 sau la 24 de ani, dar si la 40 sau la 100 de ani, ar trebui sa fugim ‘cit de tin picioarele’ de acele standarde impuse de societate :)
“Dacă ai putea decupa un om, ce bucăţi ar rezulta pe jos ? Amintiri, măşti, vise, dorinţe, temeri, simţăminte ?”
Asa, pe bucati, nu putem vedea sensul … insa magia se face simtita doar atunci cind reusim sa terminam jocul de puzzle, cind noi insine credem ca am reusit sa descifram acea persoana.
Dupa o perioada de timp insa, cu aceleasi bucati, vom reusi un alt joc … o noua imagine. Aceasta noua imagine va avea un suflu nou, si atunci, vom fi tentati sa facem inca o data cunostinta cu ea. Sa o cunoastem cit mai bine.
Nu conteaza ca e vorba de noi insine sau de altcineva care ne este sau ne-a fost cindva apropiat.
E un puzzle dintr-un puzzle, atunci, cumva :-) sau ca o matrioshka din mult mai multe bucati, in continua asamblare si miscare …
M-au incalzit vorbele tale – “Aceasta noua imagine va avea un suflu nou, si atunci, vom fi tentati sa facem inca o data cunostinta cu ea.” – pentru ca pe masura ce noi ne schimbam, se schimba si cei din jur, si e frumos sa poti face intradevar din nou cunostinta cu cel/cea de langa tine … numai ca multi oameni sustin ca te cunosc, chiar si dupa 5-6 ani in care n-au stiut nimic de tine :-)
Nu stiu “cat la suta” se poate cunoaste o persoana … cred ca mai degraba simtim mai mult din cineva, decat sa cunoastem … matematica sentimentelor nu e prea facuta sa fie scrisa cu creionul pe hartie.