A venit.
De 2 – 3 zile încerc o senzaţie ciudată. De 2 – 3 zile nu mă pot opri din a gândi că a venit toamna. Din punct de vedere calendaristic, nu am nici o bază. Şi totuşi … aşa cum mirosea a vară în mai, aşa îmi miroase a toamnă în august. Cerul nu mai e albastru leneş, nopţile sunt mai răcoroase, sandalele mele nu mai fac acelaşi zgomot pe trotuar, când vin acasă mai „târziu”, soarele de la ora 18 are culoarea mierii. Am văzut chiar şi frunze uscate pe jos :-) ce arătau a frunze de toamnă.
Am citit pe blogul cuiva, mai demult, că toamna reprezintă anotimpul în care „trage linie şi face socoteala” – cel mai probabil, din cauza obişnuinţei ce ţi-o dă şcoala (inclusiv facultatea). Pot spune că cunosc oarecum senzaţia.
Pentru mine, toamna e anotimpul în care trebuie să plec.
De câţiva ani încoace, în fiecare toamnă, am plecat de lângă cineva, sau am renunţat la ceva. Anul acesta nu este o excepţie. Nu prea am bază logică (sau nu am căutat-o eu); tot ce ştiu este că a sosit momentul să plec de undeva, de lângă cineva, sau să plece ceva din viaţa mea. Mă întâlnesc cu mine, cea care trebuie să mă „preia”, şi care mă ajută să „trag linie şi să fac socoteala”. Iar pentru asta, pur şi simplu trebuie să plec de unde mă aflu … de lângă cine mă aflu. Fără să regret, chiar dacă e vorba de ceva sau cineva plăcut ce rămâne în spate.
Următoarele cuvinte există aici (şi nu doar în caietul meu de „aberaţii”), deoarece sunt aproape convinsă că tu nu vei ajunge vreodată să citeşti ce am scris aici:
Nu am intrat niciodată în toamna „mea” alături de cineva, şi nici nu mi-am dorit să o fac. Totuşi … mi-ar plăcea să se întâmple cu tine. Doar aşa … n-am un motiv special … doar pentru că eşti tu.
Lasă un Răspuns