Nu vreau să fac o retrospectivă asupra anului – datele din calendar nu prea se potrivesc cu datele mele, deci ar fi dubios.

Am impresia că, în ultimele luni, am luat o decizie mârşavă, în mod inconştient. Probabil instinctul meu de conservare a intrat în acţiune, aruncându-mi o pojghiţă îngheţată de nepăsare peste gânduri. Poate şi peste suflet – cum încă nu am o definiţie a lui (şi sper să n-o am vreodată), nu pot să spun decât „poate”. Irelevant, într-un final.

După cum spuneam, a apărut o decizie. Nu ştiu dacă am luat-o cu adevărat, sau acesta e cursul natural al lucrurilor. Poate instinctul de conservare, dar la fel de bine ar putea fi şi vârsta, contactul necizelat cu lumea … sunt mulţi factori.

Probabil e cursul natural al lucrurilor – pe moment, crezi că te relaxezi într-o cadă cu apă caldă şi plăcută, şi de fapt te scufunzi într-un ocean ce înăbuşă dorinţa de a te arunca cu capul în faţă, şi de a te scufunda în neştiut, alergând după un fir de speranţă.

E ca şi cum s-ar fi adăugat în schema responsabilă de ecuaţia mea umană, o diodă care limitează semnalul ce reprezintă curgerea gândurilor, la un anumit prag. Dubioasă asemănare, dar cam aşa „văd” lucrurile.

Nu-mi place asta, nu-mi place deloc. Parcă nu sunt 100% eu, aşa. Indiferenţă a existat în mine de când mă ştiu, dar nu din aceasta, care e frustrantă. Mi-e dor să mai fac gesturi nebuneşti, care m-au sculptat, şi care sunt interpretate ca „prostii”, sau „pierdere de timp”. Mi-e dor de multe chestii, pe care n-am să le înşirui aici :-)

Cred că, pur şi simplu vreau să fiu nebună – să îmi reamintesc, dacă am uitat, să suflu praful de nepăsare, să … să greşesc din nou, asta vreau. De ce ? Nici n-am de ce să răspund la întrebarea asta, dar o voi face, pentru că e blogul meu, e viaţa mea, sunt visele mele. De ce ? Pentru că altfel n-aş fi eu.

Am uitat prea mult timp.

************************************************************************

Ce am mai „învăţat” deci, anul acesta ?

Că uneori, cel mai singur te simţi într-o mare de oameni; că oamenilor le place să vorbească despre ei şi să fie ascultaţi, şi că e frumos să poţi asculta cu adevărat (eu cică mă pricep de minune la asta, poate nu trebuia să dau la Politehnică :-P ); că am impresia că m-aş fi descurcat ca psihiatru (aici amicul meu ruller poate că mă va contrazice); că o persoană de care te îndrăgosteşti poate fi înlocuită, dar o persoană pe care o iubeşti, nu; că viaţa nu se termină decât atunci când mori, deci nu are rost să faci caz de nimicuri (dar „nimicul” diferă de la caz la caz); că prietenii sunt excelenţi; că unii oameni confundă visele cu aşteptările, şi de aici rezultă unele chestii dubioase; că lucrurile stau foarte simplu, însă avem mania de a le complica … şi multe altele, pe care nu le mai amintesc acum, aici.

Dar cred că cea mai importantă chestie este „axioma”: SHIT HAPPENS.

:-)

Totul e bine exact aşa cum e.

P.S.: De ieri într-o lună (din punct de vedere al datei), „îmbătrânesc” cu un an. Dar eu ştiu de fapt că nu îmbătrânesc, doar devin mai înţeleaptă :-P