Cred că, într-o oarecare măsură, nu suntem decât nişte coincidenţe, unii pentru ceilalţi. Urmând şirul prestabilit al evenimentelor ce clădesc, treptat, dulapul cu „A fost”, nu facem decât să dăm un chip, poate nuanţe, acelor cineva din viaţa celor cu care avem de-a face. Acel cineva, şi el prestabilit de dinainte, dar care ne dă plăcerea resemnată de a şti că avem ceva independent de timp şi spaţiu. Acel cineva care ar fi putut fi oricine, dar a luat doar chipul cuiva. Acel cineva care ştie să doară, indiferent de prezenţa sau absenţa în viaţa noastră. Privit de jos, totul e mare; privit de sus, sau de dinafară, totul e atât de regulat şi de bine pus la punct, încât devine amuzant. E ridicolă prăpastia dintre perspective, când vine vorba de viaţa unui om, şi totodată atât de naturală şi de simplă.

Iar inepţii şi păreri de-ale mele, total irelevante pentru „bunul mers al lumii”. Dar hey ! Mă simt al naibii de bine după ce le scriu.

P.S.: You said you changed a lot – and you’re wrong. You have been changed a lot. Iar ăsta e unul din lucrurile ce le dispreţuiesc la tine :-)