N-am idee de ce am dat tocmai titlul ăsta – îmi sună bine, natural. Nu prea e nevoie de completări (cel puţin pentru mine). Fiecare are dreptul să adauge ceva, să şteargă ceva, să contrazică ceva … sau să contrazică tot. Fiecare e stăpân în propria lume – cei ce nu iau deloc în serios asta ajung să fie nişte bucăţi de hârtie cu formă de om; cei care iau prea în serios asta … well, ajung şi ei în ipostaze interesante.

Voi prelua oarecum o idee de pe blogul lui tcmo6, şi voi spune că îmi place ca, atunci când merg pe stradă, să mă uit în casele oamenilor când pot :-) nu e vorba de voyeurism, sau înclinaţii dubioase … îmi place să văd cum arată casele oamenilor, pentru că vorbesc puţin despre ei; îmi place să văd cum arată casele oamenilor, pentru că încerc să îmi imaginez poveştile acelei case: de ce au pus acea mobilă, dacă au putut sau nu alege acea mobilă, de ce culoarea faianţei este portocalie, şi tot soiul de alte scenarii şi/sau întrebări dubioase ce-mi trec prin cap; îmi place să văd cum arată casele oamenilor, pentru că acolo există viaţă; îmi place să văd cum arată casele oamenilor pentru că … ar trebui să mă opresc aici.

Ce blog depresiv am scris !

P.S.: Când voi fi mare, voi vizita Japonia, ţările scandinave, şi alte locuri; când voi fi mare, voi avea o casă în care va fi mult albastru, mult mov, multă lumină; când voi fi mare … ochii mei vor fi rămas la fel.