„blogul depresivilor” – cred că una din cele mai „interesante” căutări cu care s-a ajuns la blogul acesta. Aproape interesant.

Copacii arată a toamnă, vântul miroase a primăvară; parcă mai ieri era ziua mea, şi totuşi peste o (relativ scurtă) perioadă de timp, va fi din nou.

Am încercat să renunţ la propoziţiile ce încep cu „Eu sunt …” – nu fac decât să îmi pun singură nişte etichete. Cred că am fost destul de doritoare de a spune că sunt „cumva” … de a mă defini – până ce am văzut că nimic din ce aş putea spune nu mă reflectă în totalitate. Nu mai vreau să mă definesc – cu cât încerc mai mult, cu atât îmi asum roluri şi „obligaţii” – sau cel puţin asta e părerea mea în momentul de faţă.

Sunt ceea ce am fost, sunt, şi voi fi – indiferent de ceea ce înseamnă asta.

Mood: lonely.

Listening to: Soundscape to Ardor (Bleach soundtrack).

P.S.: Acest blog este total irelevant şi absurd.

I didn’t write here for quite some time. Lack of inspiration, maybe, or maybe I just didn’t want to – it’s not like I really care. Ah well … what was I talking about ? Ah yes: I felt it for some days now, but now I’m sure: autumn has come again. Maybe this one will be different, or maybe not. It’s still too early to tell. I’d like it to be special, that’s all – but in the end, all the autumns are special.

I guess that’s all I wanted to say … oh wait, there’s one more thing:

I would like to bind my shadow with yours … :-)

… pentru că altfel şi-ar pierde din sens:

To always wish for a happy ending is to never achieve one.

Ieri seară, din punctul de vedere al evenimentelor, s-a împlinit un an de când mi-am făcut o promisiune ce nu s-a îndeplinit.

Şi cam atât. Ascult Haggard – In a fullmoon procession, deşi e mai mult o melodie de toamnă dulce-amăruie, pentru mine.

Abia aştept seara de 30 iulie.

N-am idee de ce am dat tocmai titlul ăsta – îmi sună bine, natural. Nu prea e nevoie de completări (cel puţin pentru mine). Fiecare are dreptul să adauge ceva, să şteargă ceva, să contrazică ceva … sau să contrazică tot. Fiecare e stăpân în propria lume – cei ce nu iau deloc în serios asta ajung să fie nişte bucăţi de hârtie cu formă de om; cei care iau prea în serios asta … well, ajung şi ei în ipostaze interesante.

Voi prelua oarecum o idee de pe blogul lui tcmo6, şi voi spune că îmi place ca, atunci când merg pe stradă, să mă uit în casele oamenilor când pot :-) nu e vorba de voyeurism, sau înclinaţii dubioase … îmi place să văd cum arată casele oamenilor, pentru că vorbesc puţin despre ei; îmi place să văd cum arată casele oamenilor, pentru că încerc să îmi imaginez poveştile acelei case: de ce au pus acea mobilă, dacă au putut sau nu alege acea mobilă, de ce culoarea faianţei este portocalie, şi tot soiul de alte scenarii şi/sau întrebări dubioase ce-mi trec prin cap; îmi place să văd cum arată casele oamenilor, pentru că acolo există viaţă; îmi place să văd cum arată casele oamenilor pentru că … ar trebui să mă opresc aici.

Ce blog depresiv am scris !

P.S.: Când voi fi mare, voi vizita Japonia, ţările scandinave, şi alte locuri; când voi fi mare, voi avea o casă în care va fi mult albastru, mult mov, multă lumină; când voi fi mare … ochii mei vor fi rămas la fel.

Ce am mai „învăţat” în ultima vreme:

1. Egoismul oamenilor se manifestă în foarte multe feluri şi forme.

2. Deşi vreau să cred că nu există alegeri greşite, evenimentele din ultima vreme m-au făcut oarecum să-mi schimb părerea.

3. Scriind cele de mai sus, mi-am făcut precizarea că acele alegeri greşite au fost oarecum făcute în discordanţă cu ceea ce simt cu adevărat, de aceea sunt greşite; mai mult, efectele lor sunt, mai mult sau mai puţin, o pedeapsă ca pe viitor să nu le mai fac, şi să nu mai „operez” doar cu jumătăţi de măsură (deşi în situaţia de faţă, dacă folosesc cuvântul „sfert” sunt generoasă).

4. Din unele puncte de vedere sunt mai „stricată” decât credeam, pe dinăuntru – lucru ce nu e o tragedie.

5. Sunt prea calculată, şi este totodată şi puterea şi slăbiciunea mea.

6. Nu vreau dragoste, sau cel puţin nu aşa cum îmi este prezentată.

7. Nu sunt mereu bună la suflet.

8. Am obosit să ascult mereu, şi să port de grijă. Mi-e scârbă de mine că tocmai am scris fraza de dinainte.

…

Recitind acest blog, mintea mea a început să caute ceva analogii cu matematica, poate cu ceva ecuaţii, teoreme …

… şi am ajuns să mă gândesc la o relatie de recurenţă :-)

Cea-de-azi e prezentă azi datorită lui cea-de-ieri. Cea-de-ieri a fost, cândva, cea-de-azi. Ne definim prin ceea ce am fost. Mă întreb, dacă s-ar calcula limita acestui şir de euri cu aceeaşi formă, cum s-ar defini ? Către ce ar tinde ? Dacă unele şiruri în matematică tind spre infinit, către ce ar putea tinde înşiruirea asta de euri decupabile, şi de nedespărţit ?

Cred că, dincolo de ambiţii, ţeluri, chiar şi vise … fiecare tinde către sine … spre a se întregi într-un fel simplu şi inexplicabil prin formule matematice, dar care depinde de rezolvarea propriei ecuaţii umane.

Eu tind către mine. Nu tind către tine – ar fi inutil să o fac. Merg spre tine pentru că nu e doar alegerea mea. Tind spre mine pentru că altfel, iluzia unui infinit între noi s-ar sfârşi.

Iniţial, vrusesem să îmi iau puloverul negru, cu franjuri la mâneci, ce se leagă cu un cordon în jurul taliei. Arată foarte bine. Arăta foarte bine.

…

Winterfresh verde, 2 stropi de Amor Amor pe încheieturile mâinii, şi puloverul negru ? Pentru câteva clipe, se oprise timpul. Pentru câteva clipe, m-am revăzut într-o seară de august. Stupid, nu ? Aşa am spus şi eu. Stupid, dar logic şi liniştitor în acelaşi timp – încă o dovadă că fiecare dintre noi crede că timpul curge diferit, când de fapt el are aceeaşi înaintare monotonă …

Timpul nu se opreşte pentru că vrem. Credem că îl putem opri, îngheţând o parte din noi, punând-o deoparte, ca timpul să nu treacă peste ea. De parcă i-ar păsa ! Nu îi ajută la nimic, şi nici nu îl deranjează; facem asta pentru a avea iluzia că avem ceva pus deoparte, neotrăvit de scurgerea nisipului din clepsidra eternităţii … că e ceva mai presus de indiferenţa timpului.

Haosul se teme de timp, sau timpul se teme de haos ? I wonder …

…

Cu toate astea, deşi am şi voi avea mereu la cine mă întoarce … cred că, în final, tot spre tine voi merge mereu.

Stupid, nu ? Aşa am spus si eu.

De ceva vreme, nu mai pot vorbi despre lucruri personale cu persoanele numite „prieteni”. Nu e vorba că nu aş avea nevoie, sau că nu aş putea – pur şi simplu, chiar şi când vreau să o fac, simt că ceva mă opreşte. Boo-hoo, see if I care ! So, is this how this is going to end ? Ce numeam acum câteva luni „prietenie”, acum e mai mult o chestie de convenienţă, cel puţin din partea mea. Simt că pot avea încredere, dar nu îmi mai place să vorbesc despre lucruri ce mă privesc. E interesant că, în ciuda unor scăpări din partea mea, sunt percepută în continuare ca o „prietenă”. Cred. Sper. De ce să mint, îmi place – oamenii sunt nişte fiinţe fascinante, chiar şi în cârâiala lor, plictisitoare de multe ori. Doar că nu mai am tragere de inimă … plus că unele „evenimente” din ultima perioadă au avut darul de a mă scârbi (aye, aye, quelle mimosa ! On la froisse si facilement.). Nu a fost doar scârbă, a fost şi dezamăgire, pentru că de obicei, când ţii la oameni, ai şi ceva aşteptări de la ei. Dar dezgustul a fost (şi încă mai este) prezent într-un procent mai ridicat.

Ergo, am vrut să scriu acest blog: fără prea multă filosofie, fără prea multe cuvinte încărcate. Come hell or high water, cum s-ar zice – momentan, consider că nişte conversaţii de salon şi un pupat pe obraz îmi sunt mai plăcute decât nişte încercări penibile de apropiere, de care, din nou, mi-e scârbă. Dar, cel mai probabil, tot vina mea e, eu fiind o tipă paranoică, impulsivă şi cu toane.

Regret că sunt laşă în a lua nişte decizii şi în a pleca în căutarea de alţi oameni – come on, de parcă aş fi legată de cineva prin cordon ombilical ! Sper ca după ce recitesc acest text şi îl şi pun pe blog, să fiu mai sigură de acţiunile mele în acest domeniu al vieţii. Şi sper să nu rănesc pe nimeni (în afară de mine) prin deciziile pe care le iau.

Ah, şi probabil sufăr de falsă modestie. Doar eu, heavydent. E mult mai uşor să port o discuţie în contradictoriu cu mine decât cu altcineva, deoarece, dacă e cu mine, şansele sunt mult mai mari de a ajunge la o concluzie constructivă.

Cam atât – uite că am scris despre viaţa mea, într-un loc unde citesc, în principiu, doar străini. N-a fost chiar uşor, ţinând cont că mă chinui de câteva zile să adun aceste nenorocite de cuvinte într-un text care să nu pară foarte deprimant şi foarte emo (deşi tot aşa mi se pare că este).

Shit happens.