04.15.09
Aberaţii aberante 01.
Ca să rămâi cu adevărat, trebuie uneori să pleci.
Nu ţi se pare amuzant ? Eu nu fumez decât foarte rar, însă uneori simt că te-aş putea vedea mai bine prin fum – de fapt prin ceaţă.
Mai ales în zilele călduroase de vară, când culoarea cerului e albastru obosit, parcă e o cupolă imensă ce a fost trântită deasupra mea, deasupra lumii: am mereu senzaţia că dacă aş întinde mâna puţin mai mult decât aş putea, aş reuşi să o ating. Şi aş fi dezamăgită de asta.
În nopţile de vară însă, lucrurile se schimbă: uniformitatea aia frustrant de leneşă şi albastră e ridicată, iar stelele au loc între ele; ce era înainte mat dispare, lăsând locul unui spaţiu imens, tridimensional, printre stele; spaţiu ce urcă continuu; spaţiu prin care aş putea păşi. E ca şi cum coala albastră de peste zi e înlocuită de o altă lume, populată de aer şi de stele, printre care mintea se poate căţăra după bunul plac.
Ştii ce-mi mai place la nopţile de vară ? Că nu au timp. Într-un anume interval orar, dispar orele, minutele, săptămânile. Într-un anume interval orar, nopţile de vară sunt în afara timpului.
Am să adaug o nouă categorie de blog printre cele deja existente, pentru a putea strecura uneori (dacă am timp/chef/etc), chestii din viaţa mea teribil de plictisitoare.
Astăzi voi spune doar atât: s-au schimbat nişte chestii, şi tot simt că e momentul să tai legăturile cu diverşi oameni, fără să am o bază logică.
Acolo unde dor nu e, nimic nu e :-)
03.01.09
Untitled :-P
Cred că, într-o oarecare măsură, nu suntem decât nişte coincidenţe, unii pentru ceilalţi. Urmând şirul prestabilit al evenimentelor ce clădesc, treptat, dulapul cu „A fost”, nu facem decât să dăm un chip, poate nuanţe, acelor cineva din viaţa celor cu care avem de-a face. Acel cineva, şi el prestabilit de dinainte, dar care ne dă plăcerea resemnată de a şti că avem ceva independent de timp şi spaţiu. Acel cineva care ar fi putut fi oricine, dar a luat doar chipul cuiva. Acel cineva care ştie să doară, indiferent de prezenţa sau absenţa în viaţa noastră. Privit de jos, totul e mare; privit de sus, sau de dinafară, totul e atât de regulat şi de bine pus la punct, încât devine amuzant. E ridicolă prăpastia dintre perspective, când vine vorba de viaţa unui om, şi totodată atât de naturală şi de simplă.
Iar inepţii şi păreri de-ale mele, total irelevante pentru „bunul mers al lumii”. Dar hey ! Mă simt al naibii de bine după ce le scriu.
P.S.: You said you changed a lot – and you’re wrong. You have been changed a lot. Iar ăsta e unul din lucrurile ce le dispreţuiesc la tine :-)
02.01.09
Sec :-)
La început, nu ai făcut deloc parte din ecuaţia mea. Nu vreau să mă întreb cum a fost pentru tine. Dar aş vrea să ştii că, pentru câteva minute, în diferite momente ale zilei, am aşteptat joi. Ştiam că nu am ce aştepta, şi totuşi am făcut-o.
Tant pis.
01.11.09
Random bullshit.
E duminică după-amiază, iar eu stau acasă (prea frig afară, prea puţini oameni în compania cărora m-aş simţi bine, plus că lenea rulează excesiv în momentul de faţă). Acestea fiind spuse, ar mai fi de adăugat că tocmai terminai de strâns puţin prin cameră, şi de căutat ceva poze ce-mi vor servi drept wallpaper. Rezultatul căutării este „apetisant”, a.k.a. ceva poze cu prăjituri. Momentan, pe desktop-ul meu tronează o poză ce conţine boabe de cafea, alături de o râşniţă (o găsii tot în urma căutărilor). Ţin să precizez că, deşi nu agreez în mod special cafeaua, mirosul de cafea (mai ales proaspăt prăjită), îmi place teribil.
Anyway, anyhow, habar n-am de ce scriu astea (din nou), dar e într-o notă oarecum diferită faţă de cum am scris până acum, so it has a nice feeling to it.
Ar trebui să mă uit peste nişte cursuri, poate chiar să aprofundez ce scrie pe-acolo dar, ca un adevărat student la Politehnică (şi viitor inginer) exploatez la maxim resursele – în cazul de faţă, faptul că „este timp”.
Este timp pentru tot. „Suferinţele se împart în mod inegal”, asta am citit într-o carte, şi sunt de acord; însă, pentru mine, totul este exact cum trebuie să fie. Poate am fost cumva chiar favorizată.
Deci, să recapitulez: e duminică după-amiază, aş avea de lecturat nişte cursuri, dar cum oricum nu mă voi culca devreme, am timp să scriu o grămadă mare de bullshituri pe blog.
Life is funny, life is sad.
P.S.: Cum am messengerul deschis (nu folosesc Yahoo messenger, din fericire), am descoperit că unii nu ştiu ce înseamnă „AFK”.
Asta este. Shit happens. Kanpai !
12.30.08
Ultima postare din anul 2008.
Nu vreau să fac o retrospectivă asupra anului – datele din calendar nu prea se potrivesc cu datele mele, deci ar fi dubios.
Am impresia că, în ultimele luni, am luat o decizie mârşavă, în mod inconştient. Probabil instinctul meu de conservare a intrat în acţiune, aruncându-mi o pojghiţă îngheţată de nepăsare peste gânduri. Poate şi peste suflet – cum încă nu am o definiţie a lui (şi sper să n-o am vreodată), nu pot să spun decât „poate”. Irelevant, într-un final.
După cum spuneam, a apărut o decizie. Nu ştiu dacă am luat-o cu adevărat, sau acesta e cursul natural al lucrurilor. Poate instinctul de conservare, dar la fel de bine ar putea fi şi vârsta, contactul necizelat cu lumea … sunt mulţi factori.
Probabil e cursul natural al lucrurilor – pe moment, crezi că te relaxezi într-o cadă cu apă caldă şi plăcută, şi de fapt te scufunzi într-un ocean ce înăbuşă dorinţa de a te arunca cu capul în faţă, şi de a te scufunda în neştiut, alergând după un fir de speranţă.
E ca şi cum s-ar fi adăugat în schema responsabilă de ecuaţia mea umană, o diodă care limitează semnalul ce reprezintă curgerea gândurilor, la un anumit prag. Dubioasă asemănare, dar cam aşa „văd” lucrurile.
Nu-mi place asta, nu-mi place deloc. Parcă nu sunt 100% eu, aşa. Indiferenţă a existat în mine de când mă ştiu, dar nu din aceasta, care e frustrantă. Mi-e dor să mai fac gesturi nebuneşti, care m-au sculptat, şi care sunt interpretate ca „prostii”, sau „pierdere de timp”. Mi-e dor de multe chestii, pe care n-am să le înşirui aici :-)
Cred că, pur şi simplu vreau să fiu nebună – să îmi reamintesc, dacă am uitat, să suflu praful de nepăsare, să … să greşesc din nou, asta vreau. De ce ? Nici n-am de ce să răspund la întrebarea asta, dar o voi face, pentru că e blogul meu, e viaţa mea, sunt visele mele. De ce ? Pentru că altfel n-aş fi eu.
Am uitat prea mult timp.
************************************************************************
Ce am mai „învăţat” deci, anul acesta ?
Că uneori, cel mai singur te simţi într-o mare de oameni; că oamenilor le place să vorbească despre ei şi să fie ascultaţi, şi că e frumos să poţi asculta cu adevărat (eu cică mă pricep de minune la asta, poate nu trebuia să dau la Politehnică :-P ); că am impresia că m-aş fi descurcat ca psihiatru (aici amicul meu ruller poate că mă va contrazice); că o persoană de care te îndrăgosteşti poate fi înlocuită, dar o persoană pe care o iubeşti, nu; că viaţa nu se termină decât atunci când mori, deci nu are rost să faci caz de nimicuri (dar „nimicul” diferă de la caz la caz); că prietenii sunt excelenţi; că unii oameni confundă visele cu aşteptările, şi de aici rezultă unele chestii dubioase; că lucrurile stau foarte simplu, însă avem mania de a le complica … şi multe altele, pe care nu le mai amintesc acum, aici.
Dar cred că cea mai importantă chestie este „axioma”: SHIT HAPPENS.
:-)
Totul e bine exact aşa cum e.
P.S.: De ieri într-o lună (din punct de vedere al datei), „îmbătrânesc” cu un an. Dar eu ştiu de fapt că nu îmbătrânesc, doar devin mai înţeleaptă :-P
12.02.08
02 decembrie 2008.
Aşa, şi ?
1. A venit decembrie, deşi azi fu cumplit de cald afară pentru perioada asta. Eu sunt o creatură de iarnă, mă simt cel mai bine în frig. Parcă purifică, frigul de iarnă. Mai ales frigul de noapte.
Aşa, şi ?
2. Azi la un moment dat bătea tare de tot vântul, şi mirosea a primăvară. Foarte dubios.
Aşa, şi ?
3. Cred că voi reveni la un mic obicei, legat de orele şi perioadele de somn. M-am săturat să fragmentez zilele ca ceilalţi. Vreau să mai simt ceaţa aceea lucidă.
Aşa, şi ?
4. Să nu uit să-mi aranjez unghiile. Le voi picta mov, din nou. Îmi plăcea şi albastrul.
Aşa, şi ?
5. N-are rost să încerci să astupi ţipătul unui gând.
Aşa, şi ?
6. Lampa de birou este roşie, mânerul foarfecii de hârtie este roşu. Şi roşul îmi place – nu cred că din cauza a ceea ce inspiră, ci pur şi simplu pentru că mă prinde. Cu negrul, e altă poveste. El e non-culoare (aşa ne-a zis doamna profesoară la orele de desen din generală). Dar e frumos.
Aşa, şi ?
7. Blogul acesta este ograda mea, în care cultiv aiureli. Somnul se face închizând capsula.
…
Amintii de culori puternice în ceea ce scrisei mai sus, dar tot ce văd de fapt în blogul ăsta este gri, maro şi negru. Mă obsedează o mocirlă de iarnă, cu frunze uscate în ea: jumătate îngheţată, jumătate încă udă.
…
Cele 12 minute vor fi folosite cu folos. Ce multe bloguri am scris în ultima perioadă.
11.22.08
Schiţă.
11.18.08
f(t).
Nici măcar atunci nu am putut opri timpul. – îmi răsună de aseară în cap.
Ştii foarte bine la ce mă refer: fiecare are propriul Timp, străin de celelalte Timpuri. Sunt nişte fire ce converg tacit înspre Nimic, înfăşurate pe axa timpului ce străpunge vieţi. Privite de dinafară, par imobile.
Timpul nostru mocnea, Timpul nostru e scrum, Timpul nostru va servi de răsad pentru alte Timpuri. Poate că, în final, nu facem decât să reciclăm Timpuri (sau Timpi ? Probabil amândouă). Poate că, în final, nu vrem decât să spargem perfecţiunea cercului pe care am fost plasaţi cu mult înainte de a veni aici.
Mă întristează. Nici măcar atunci nu am putut opri timpul. Neputând face asta, pot cu adevărat să cer şi să caut mai mult ?
Mie îmi place ciocolata neagră.
11.10.08
Sec.
Psh. Nu-mi place ce am scris în ultima vreme, şi nu-mi place nici cum am scris. Culmea, simt ce aş vrea să scriu. Parcă sunt în faţa unui borcan cu bomboane de multe culori, chibzuiesc mult până să aleg ce culoare să scot, dar când e să întind mâna, mă întorc şi scot în schimb o tabletă de ciocolată.
Dubios. De ce naiba mai ţin blogul, în fond ?
