Si les années sont mortes, mes souvenirs se portent bien …

Azi mi-a făcut cineva „poftă” să ascult Joe Dassin, mai precis melodia Le jardin du Luxembourg.

Am ascultat-o prima dată acum 5 ani, mi-o „recomandase” cineva :-)

Ascultând-o peste ceva vreme … a sunat cu totul altfel. Am înţeles-o mai bine. Mult mai bine. Foarte interesantă senzaţia de a asculta cu adevărat o melodie, sau doar nişte cuvinte, nu doar de a auzi. E un sentiment preţios, pentru mine.

Acum, o ascult din nou. E una din melodiile ce nu le pot asculta des. Mă face să mă simt … vulnerabilă ? Mai conştientă decât de obicei, de ceea ce simt ? Mai ironică ?

Nu vreau să răspund. Nu are rost nici măcar să mă întreb.

Tot ce scriu acum, aici, mi se va părea amuzant peste câţiva ani, pentru că … voi asculta altfel melodia.

Te voi vedea altfel, te voi privi altfel, dar … vei fi tot acolo. În afara timpului, în afara logicii.

19 octombrie 2008.

E uşor să măsor câţi mililitri de apă se află în paharul de lângă mine, sau câţi metri parcurg de unde locuiesc până la farmacia din colţ.

Ciudat început …

Mă gândeam la ce e măsurabil, şi ce nu. E uşor de măsurat distanţa dintre două oraşe, nu la fel de uşor de măsurat distanţa dintre doi oameni. Uneori, apropierea fizică taie prăpăstii de netrecut între suflete. După câţi mililitri de lacrimi poate cineva spune că a plâns destul ?

De multe ori, atenţia îmi e atrasă de sistemul fiecăruia de „dimensionare”: ceea ce pentru cineva este imens, pentru altcineva este neînsemnat, iar ceea ce pentru cineva este inexistent, pentru altcineva poate fi ceva ce valorează mai mult ca viaţa. Mi se pare un lucru frumos, chiar dacă are, după mine, un strop de absurd. Probabil asta îl face atât de interesant.

Fiecare are propria nebunie, şi e singurul responsabil de trăirea ei totală.

Infinity is as big as you want it to be.

!

Vreau un Tux de plush !

:-)

17 septembrie 2008.

Oricât de mult timp ar trece, toamna miroase la fel. Şi oricât de multe toamne ar trece, timpul miroase la fel. Implacabil.

Irelevant.

Uite-aşa, mai dau peste nişte chestii mai puţin plăcute. Ce viaţă tristă şi lipsită de culori aş avea, dacă mi-ar merge toate exact cum îmi doresc !

E aproape perfect, aş putea spune. Sincronizarea este excelentă, pentru a marca excepţional momentele de „prăpastie”, în care se văd cel mai bine greşelile.

:-) Încă un blog emo. /cheer

Analogie cu Bleach: sunt mulţi care abia aşteaptă să îmi ţină umbrela, dar tu poţi opri ploaia. Irelevant, ca aproape tot ce am scris aici.

A venit.

De 2 – 3 zile încerc o senzaţie ciudată. De 2 – 3 zile nu mă pot opri din a gândi că a venit toamna. Din punct de vedere calendaristic, nu am nici o bază. Şi totuşi … aşa cum mirosea a vară în mai, aşa îmi miroase a toamnă în august. Cerul nu mai e albastru leneş, nopţile sunt mai răcoroase, sandalele mele nu mai fac acelaşi zgomot pe trotuar, când vin acasă mai „târziu”, soarele de la ora 18 are culoarea mierii. Am văzut chiar şi frunze uscate pe jos :-) ce arătau a frunze de toamnă.

Am citit pe blogul cuiva, mai demult, că toamna reprezintă anotimpul în care „trage linie şi face socoteala” – cel mai probabil, din cauza obişnuinţei ce ţi-o dă şcoala (inclusiv facultatea). Pot spune că cunosc oarecum senzaţia.

Pentru mine, toamna e anotimpul în care trebuie să plec.

De câţiva ani încoace, în fiecare toamnă, am plecat de lângă cineva, sau am renunţat la ceva. Anul acesta nu este o excepţie. Nu prea am bază logică (sau nu am căutat-o eu); tot ce ştiu este că a sosit momentul să plec de undeva, de lângă cineva, sau să plece ceva din viaţa mea. Mă întâlnesc cu mine, cea care trebuie să mă „preia”, şi care mă ajută să „trag linie şi să fac socoteala”. Iar pentru asta, pur şi simplu trebuie să plec de unde mă aflu … de lângă cine mă aflu. Fără să regret, chiar dacă e vorba de ceva sau cineva plăcut ce rămâne în spate.

Următoarele cuvinte există aici (şi nu doar în caietul meu de „aberaţii”), deoarece sunt aproape convinsă că tu nu vei ajunge vreodată să citeşti ce am scris aici:

Nu am intrat niciodată în toamna „mea” alături de cineva, şi nici nu mi-am dorit să o fac. Totuşi … mi-ar plăcea să se întâmple cu tine. Doar aşa … n-am un motiv special … doar pentru că eşti tu.

Indeed.

Parcă s-a rupt ceva spre bine, din cauză că am văzut-o … :-)

Hotaru no haka.

În traducere, Grave of the fireflies. E un film ce nu trebuie văzut de multe ori în viaţă, după mine.

Film de animaţie, din 1988 (deci e de o vârstă cu mine), care ne derulează povestea a doi copii care au trăit în perioada de final a celui de-al doilea război mondial, în Japonia. Nu vreau să povestesc ce se întâmplă în film (deşi ţin minte prea bine), pentru că, în opinia mea, este un film care trebuie privit, nu doar văzut … film care, după ce termini de vizionat, te face să mai stai minute bune înainte de a spune ceva.

Am văzut secvenţe din film demult, la televizor, când încă eram foarte mică … cred că nici nu eram la şcoală. De atunci, îmi aduceam din când în când aminte că „vreau să văd filmul acela”, care, deşi era animaţie, prezenta lucruri atât de diferite si de crude, faţă de ce „animate” erau.

Nu mai ştiu cum am dat de el din nou, dar ştiu că datorită accesului la internet.

Ce ştiu sigur este că l-am vizionat acum doi sau trei ani, cap-coadă … şi de atunci n-am mai făcut-o. Nu sunt o persoană slabă de înger, şi am văzut destule filme (de animaţie sau nu) cu imagini … nu foarte plăcute. Dar niciunul nu mi-a trezit aşa multe sentimente, care, chiar dacă nu atingeau cote ameţitoare, se înodau într-un ghem greu de tradus şi dezlegat.

Nu ştiu ce mi-a venit să scriu despre filmul ăsta … de fapt, e un început pentru o nouă serie de bloguri de care aş vrea să mă ocup, încetul cu încetul.

Imaginea este luată din film.

I’ll keep your secrets.

Iar n-am ce scrie, iar am venit din oraş şi n-am somn, iar ştiu că vine o zi mai plină, şi totuşi aleg să mai stau la calculator. De ce ? N-am idee. Oricum nu se va întâmpla nimic. Niciodată nu se întâmplă. Sunt doar iluziile mele, amplificate de cântecul greierilor şi de ora târzie.

Habar nu am de ce scriu, totuşi vreau să scriu. Nu vreau să scriu despre mine, nu vreau să scriu despre nimeni, vreau doar să scriu întruna, şi să îmi placă ce scriu.

Pssst, trezeşte-te …

„Beethoven’s Last Night” – album al Trans-Siberian Orchestra.

Am ascultat şi mai demult piese de pe albumul acesta, dar niciodată cap-coadă. Mare greşeală din partea mea, dar, cum se spune, „mai bine mai târziu decât niciodată”. Îl ascult de câteva zile, cu pauze de melodii mai mult sau mai puţin din aceeaşi zonă.

Îmi place … rar când îmi place un album întreg (poate o să dau exemple de aşa ceva, pe parcurs).

Ideea albumului ? Ultima noapte a lui Beethoven, înainte să se stingă, în viziunea artiştilor.

Informându-mă despre album, îmi revine în minte întrebarea pe care mi-o pun de multe ori: dacă mi s-ar oferi ocazia, aş schimba lucruri din trecut ?

Pe moment, aş fi tentată să răspund cu tărie că da, aş avea multe. Şi totuşi … eu, cea de-acuma, care arăt cu degetul ce vreau să schimb, nu mă datorez exact acelor lucruri ce le vreau schimbate, printre altele ? Dacă aş alege să schimb şi cea mai mică fărâmă din trecut, e ca şi cum mi-aş nega existenţa, până în momentul ăsta, de 05 august 2008, ora 03:32.

Dacă n-aş fi greşit când am făcut-o, nu mi-aş fi dat seama că s-a întâmplat … nu aş fi avut ocazia să-mi contemplu greşelile. De aia-s şi mândră de ele.

Poate acesta e unul din farmecul „greşelilor perfecte”, de care sunt oarecum ataşată – vin din tine, te definesc, şi … fără ele, nu ai fi tu. Au un rol bine determinat în ecuaţia umană a fiecăruia – dacă priveşti în spate la ele, îţi dai seama că se potrivesc de minune în tot, tocmai pentru că sunt atât de nepotrivite.

Unfortunately, stupidity is not an option.

Fiind o oră potrivită de scris bloguri, vreau să scriu aici ce am mai digerat mai bine ca în trecut, în ultima vreme.

Pentru început, am realizat (din nou) că te poţi simţi îngrozitor de singur într-o mare de oameni. Legat de asta, cel ce joacă rolul entertainerului ştie cel mai bine că … poţi avea cicatrici sau poţi plânge întruna, masca atent pictată, cu zâmbetul (a se înţelege râsetul de salon) va avea grijă să ascundă tot.

Oamenilor le place să-şi pună bariere, şi să-şi pună singuri piedică. Probabil ne stă în sânge, probabil intră în definiţia omului (care-o fi aia, încă n-am descoperit-o pe toată, dar mai am puţin, sâc !) să se blocheze şi să se lase condus de nişte kitsch-uri, ca să îşi scuze laşitatea şi lipsa de putere în a visa … sau de a-şi urma visele.

O chestie mai mult sau mai puţin personală: aş vrea să mă las citită. Nu ştiu de cine, nu ştiu cum, dar mi-ar plăcea să existe o persoană care să poarte denumirea de „prieten/prietenă”, care să ştie, pur şi simplu, să mă citească.

E drept că mi-ar plăcea ca acea persoană să fie cineva anume, dar …

…

Am obsesii. Şi-s mândră de ele. Asta nu mă opreşte din trăit. Dimpotrivă.

Aiureli :-)